Verdele cerb

Un cerb verde in padure vietuia
Traia si el in armonia sa
Avea coarnele mai verzi ca iarba
Ii era verde pana si barba
Mai mereu la izvor mergea
Unde cu parfumul florilor se imbata
Izvorul limba ii uda
Padurea deasa casa ii era
Splendoara lui padurea inflora
Crescand adanc durerea mea
Caci omul, cel mai uracios
Sa faca rau, din cap a scos
Si cum cerb verde n-a vazut
Cu-n glont de plumb l-a omorat
Izvorul incet-incet a secat
Padurea verde s-a uscat
Povestea lor s-a terminat.

In Tabara de la Bisoca trebuia sa particip la un concurs de recitat. In momentul in care am realizat ca concursul va avea loc peste cateva ore, am fugit in balconul magic (unde iese toata lumea la tigara) si m-am apucat sa scriu. A iesit aceasta poezie pentru copii. Mie mi-a parut draguta (tinand cont ca eu nu scriu poezii ).

Altii – o continuare scurta

*

Sunt cei puternici, cei care fug in strarea lor de sensibilitate primara, mai putin puternici? Se refugiaza singuri sau cu cei ce ,aparent, sunt -in stadiul in care se afla, nou nascuti sau creati-  mai puternici ca puterea cu care au fost instituiti, pana la punctul absent de metamorfozare in „fluture”. Sunt ei mai putin  puternici ca viitorul ce le este rezervat? Sunt ei mai putin puternici decat in forma finala?

*

- Linistea asta imi permite sa vad vibratia celor mai mici sunete peste tot.

- S-a terminat.

- Care? Boom-ul sau procesul? Intrebai eu repede stapanit de foamea de informatie. Era unul din acele momente in care fiecare raspuns venea la intrebarea s-a, se regaseau lasand in urma doar trecutul unei activitati cerebrale ce nu apartinea nici unuia dintre interlocutori.

“Amandoua ar fi prea putin de spus…” suiera el cu pelerina trasa peste tot corpul, foarte strans legata, si gluga prafuita peste fata. Realizand dupa cateva momente de analiza ca nu aveam degand sa intreb nimic legat de aceasta, relua discutia in alta directie

- Boom-ul categoric ne-a aruncat pe toti intr-o lunga prelegere a simturilor noastre…

- Intradevar, o simtire disparuta, e una aparuta in alt loc. Dar spune-mi tu mie, “Oh, Atotputernicule” spirit, ce facem acum? Luptam? Murim?

- Asteptam…

- Dar creatia va… -terminai eu propozitia scurt, realizand ca nu stiam ce va face prea curand- Si stii prea bine ce ne-a inserat Nucleul! Nu e un alt… si nici praf si elemente ce s-au adunat singure intr-un ghem, ca data trecuta, nu e. E creata! Ai simtit si tu energia ei. Ce alte semne mai tanjesti dupa?

- Nu tot ce se arata a fii periculos  se si sfarseste a fii periculos. Intr-un final vei intelege ca o moarte e doar un sfarsit, dar o sansa te poate duce dincolo de sfarsit, de existenta seaca, robotizata. Si nu uita.. nu poti alege si nici percepe exact momentele acestea.

- O scurgere de sange nu inseamna moarte, nu?

- Nu chiar… nu chiar. Ai sa vezi… spuse el din nou cu voce joasa analizand orice altceva de data asta.

Asteptand parca ceva priveam si eu haotic cand in stanga, cand in dreapta, apoi, transformandu-ma intr-o mama ce cloceste o idee, am schimbat haotismul cu instinctul matern si directia cu axa fata-spate.

- Nimic.

Nu raspunse, il credeam mai cutezator, neinfricat. Tot o carpa prafuita carata inlauntrul meu era. Un raspuns ambulant.

Abandonand orice speranta (si un gand ce iesii ca un oftat) mi-am aruncat ultima lumina reflectata din ochi spre tavan. Nimic nici aici. Dar gaseam far rost sa pronunt cuvintele ce, si asa, nu aveau sa schimbe cu nimic situatia, poate doar cu cateva vibratii vocale.

Va urma.

Asta ar fi o a treia parte (primele doua le-am postat impreuna) Ca rol in poveste il are pe cel de a evidentia relatia dintre alt si spirit, deasemenea de a intelege principile creatiei, elementelea acelea mici care va plac voua, si care conteaza

Plec

Da…dinou. De data asta promit sa aduc si ceva de postat pe aici Bisoca baby! A mai trecut un an.  Sa ne revedem cu bine pe joi.

Jurnal de calatorie

Bai..am fost si eu plecat in prima excursie din vara asta.  Pentru 5 zile am fost mai aproape de “Zei” decat la mine intre dealuri.  Am fugit pana la Busteni cu inca un priten bun si doua alte prietene din Bucuresti. A fost evadarea mea din profan.

Pentru ce-i ce nu cunosc Busteniul, acesta e un oras micut (chiar mic) plin de baruri si hoteluri. Inafara de clasicele reclame pentru turisti, babele care intreaba daca doresti cazare si strada principala (pe care gasesti chiar tot ce iti trebuie) gasesti niste oameni mult prea deschisi pentru o romanie trista, prietenosi, care vor sa faca gratar indiferent daca ploua torential ( a plouat 3 zile din 5 ).  Daca ajungeti va recomand sa ajungeti prin “Medius” pe Str. Libertatii nr. 202  (un bar micut  cu o masa de biliard si darts, muzica buna, oameni misto care petrec 24/7) si prin “Open” (pe undeva pe langa gara, tot loc cu muzica buna si bere ieftina).

A fost misto rau… imi e dor de toata lumea dar..NICAIERI NU-I CA ACASA!

Altii

Trecand de toate obstacolele fizice si de unele psihice, ajungi intr-o lume a teoriilor, a imaginatiei, a fantasticului-real. In aceasta lume, numita Creatie, tot ce mazgalesti pe foaia de hartie ia nastere in timp. La fiecare apasare a minei de creion, energia acelei lumi incepe procesul de geneza.

La fel ca si in viata reala orice decizie are rezultate amplificate in viitor, fiecare pas ar putea lua viata cuiva, fiecare ramurica rupta ar putea distruge un oras, fecare fir de iarba zdrobit ar putea crea o explozie in interiorul lumii.

*

Era intuneric afara, asa ca am decis sa ies putin la aer. Era agitatie in jurul meu, stiam deja ce urma. Casele cu un etaj, de  culori inchise, fiecare detaliu altfel colorat, pline de umbre, cu gemulete mici si cu perdelele trase. Acoperisurile lor rosii, aveau aceeasi panta, deja prea comuna, absorbind parca si ultima bucatica de lumina, lasand in urma o ceata rara care statea nepasatoare peste toata materia, acoperind pana si corpurile negre de iluminat, ordonate perfect, a caror lumina era acum atat de nesemnificativa incat iti era greu sa stabilesti daca portiunea de pamant facea parte dintr-un oras sau apartinea unui camp. Pe cerul de o culoare gri, nu se zarea nimic, dar un zgomot ciudat umplea asezarea.

La o cotitura am intrat pe o strada intunecata, scurta, ce se termina cu mai multe aranjamente florale si tufe stufoase. Langa ultimul stalp de pe strada se zarea destul de bine silueta intunecata, imbracata parca cu o roba lunga, neagra. Parea mult mai in varsta decat mine. Statea aplecat cu capul in jos, parca gandea profund asupra unui ucenic care ii gresise. Nu era nimeni altcineva si nimic altceva inafara de mine pe strada, se auzeau doar vantul si zgomotul acela infernal.

Intr-o fractiune de secunda am ajuns langa el:

-A inceput, nu? l-am intrebat eu.

-Taci si hai dupa mine!

Trecu rapid pe langa mine, parca plutind deasupra solului, cu pelerina sa sfredelita tarata dupa el. Am ramas o secunda blocat cu privirea in locul parasit de domnul sobru, ca apoi sa remarc ca eram singur.

*

Grafitul, forta creatoare si unealta nelipsita a multor artisti. Multi dintre ei nici nu constientizeaza ce poarta la piept cand merg pe strada, ce tin pe hartie, ce inseamna acea urma gri de cenusa. Inseamna creatia. Inseamna puterea, libertatea, nebunia.

*

A trecut deja o saptamana si temerile noastre cele mai intunecate prindeau viata. Undeva pe plafonul lumii se vedeau urmele existentei noi, taraite de undeva din partea de Vest a orasului, iar pe asfaltul neted se vedeau urme de praf si elemente. Deja prezenta-i puternica ne cuprindea pe toti, unificandu-ne si totodata lasandu-l la putere pe noul venit. Nimic din energia ce o simteam nu prevestea un bine, iar zgomotul acela din ce in ce mai puternic prindea forma unei rafale de vant scurta, intr-un ciclu infinit, prinzand pe zi ce trecea tot mai multa amploare.

Speriat de intunecimea sufletului meu si satul de izolare am decis sa scap din cusca mea. Spre uimirea mea nu am fost singurul care a ajuns la aceasta decizie: pe strazi, un suvoi de altii, amestecati cu spiritele lor se indreptau incet, intr-o miscare lina si usoara spre Nucleu. Robotizat, suvoiul m-a primit si am pornit in ciclul de miscare musculara.

Nu stiam cat de lunga era multimea, nu stiam cine mai era in ea. In fata nu puteai observa decat Nucleul, in departare, ca un punct galben-rosu stralucind si licarind prin particulele de praf ale cetii.

-          Din nou? se auzi vocea din spate.

Fara sa ma intorc, i-am raspuns “Asa se pare, stii ceva mai mult?”. Se auzi un fosnet puternic al pelerinei sale rupte si pline de timp trecut, apoi un susur. Strada se pierdu in neant, lumina slaba a Nucleului se disipa, multimea disparu si ea odata cu strada. Miscarea mea robotizata, cu acelasi tempo al multimii nu se opri inca, semn ca mergeam inca spre Nucleu. “Am gasit asta!” spuse spiritul meu, impingandu-mi o capsula. Deschizand-o nimicul se umplu cu partea de Vest a asezarii, iar undeva pe plafon, dintr-o sfera de creatie iesea o aripa maronie, de dimensiunile unei case. Nu am apucat sa ma uit bine la ea, incat capsula se readuna cu o viteza umitoare, sorbind imaginile inapoi.

-          Atat?

-          Deocamdata, raspunse el cu o voce seaca, sorbind cuvintele ca un bolnav de plamani.

Fosnetul pelerinei se auzi din nou, iar strada, impreuna cu multimea, stralucirea Nucleului tot mai apropiata si zgomotul infernal reaparura ca de nicaieri.

Langa mine un altul respira. In primele secunde cand am obesrvat asta am ramas uimit, dar apoi mi-am adus aminte ca eu am fost printre ultimele generatii, si pot spune ca a mea a fost foarte recenta, in care numai unii, si aceia foarte putini, beneficiau de asa ceva. Noi primeam altceva. A fost placut sa obeserv miscarile musculare ale pieptului, liniile acelea fine arcuindu-se intr-o forma ciudata. Forta si presiunea acumulata in plamani (stiam demult ca altii care respirau aveau plamani) dadea senzatia unui ciclu infinit care nu necesita energie, o inspiratie, urmata de o expiratie, aparent fara alt scop decat cel al diferentierii.

Mintea, cea mai puternica si totodata cea mai sensibila arma a omului, de o flexibilitate neplanificatadar complexa intr-o lume psihica, a neutralitatii fizice, la prima vedere. Nu controleaza oare aceasta arma fiecare act? Fiecare miscare?

Noi nu intelegem ca o minte ingradita nu e omorata, ba din contra, presiunile exercitate asupra micului conglomerat ii produc reactia adversa de expandare. Masa sa se dubleaza, se tripleaza, dar cantitatea se distruge, dispare treptat de la un element la altul, intr-un gradient lent si calm, comprimand elementele mai „grele” in centrul sau, in nucleu, incepand cu imaginatia si terminand cu gandirea.

*

Stiam mult prea bine depre tot, dar ma temeam inca de tot. Nu iesisem de cand am fost chemati de nucleu. Totul era mai tacut ca de obicei.

Ceata densa se ridicase undevain Coltul Estic al plafonului, lasand loc luminii mult prea puternice, cu care nu eram obisnuiti.

Luminile stradale inca ardeau continuu, cu acea forma ciudata de ceapa, propagandu-se incet catre fiecare colt, fugarind intunericul si fortandu-l sa se contracte in forme ciudate, cum ar fi spatele barelor mele.

Nucleul stralucea mai puternic decat il vazusem eu vreodata, cu o lumina verde aducand o primavara rece peste toti altii, mustind a energie. Fiecare licarire sprintena si apriga in miscari, taia parca elementele in cristale reci, sorbind aerul, prea putin si asa, prin fiecare linie, prin fiecare unda.

Un vant puternic lovea puternic peretii custii mele, cu un zornait puternic, elementele, se loveau de orice le iesea in cale, urmand umile drumul vantului, lasand in ruma praful nemiscat.

Pana si Spiritele erau intoarse pe dos.Nu mai adusera date de la urma de aripa, si stateam in asteptare. „De ce nu vii?”, intrebare mereu ramasa fara raspuns, un ecou negru in neant, toti eram la fel. Nu mai vazusem un sprit de atunci. Zgomotul era neschimbat insa. Acelasi plictisitor si obositor sunet continuu, al frecarii dintre elemente si energiei adunate in unica bula. Se simtea un miros ciudat din cate vazusem, care venea din Partea de Vest a asezarii.

Dintr-o data se auzii un zgomot puternic ca o explozie energetica,urmata apoi de un haos total. Se auzira cateva scancete, apoi se observara zecile de alti, iesinddin adaposturile lor. Unultasni pe langa mine direct in multimea browniana care se zbatea parca sufocata. M-am ridicat incet, sprijinindu-ma de bare, incarcand sa ma apropiu cu privirea de multime. Priveam atent fiecare miscare a grupului, fara nici o intentie de a actiona. Nu se simtea nici o  chemare. Ordinea si forta mencanica, ca aceea ce ne atragea spre nucleu, disparuse compleat in acele momente. „hai odata!”, ser auzii o voce puternica din spatele meu. Eram atat de distras, de necalcula, incat am tresarit spriat.

-Grabeste-te! Nu te pierde! Hai!

-Dar ce e…? am scheunat eu intr-o incercare de a absorbii informatia necesara.  Dar raspunsul fu ignorat, iar el ma trase afara, departe de multime si cat mai departe de nucleu (lucru ce l-am observat multe mai tarziu, cand imi restabilisem prioritatile si calmul specific,) lasand in urma haina prafuita sa fluture, levitand deasupra pamantului.

Un inceput de viitor roman, proiect inceput prin martie anul acesta. Sa vedem ce iese. Spor la lecturat.

P.S. multi oameni se pierd cand citesc Altii si nu inteleg nimic , asa ca nu te speria ..e..normal